marți, 13 septembrie 2011

Biografie

 Origini

Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan cel Mare, renunțând, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D.Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S.  Cobuz. 

Anii de maturitate

În anul 1904 Mihail Sadoveanu s-a stabilit la București și s-a căsătorit. Pe parcursul vieții a avut unsprezece copii. În același an are loc și debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu, Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”.
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească. În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la Editura Luceafărul, volumul Priveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin.În 1928 publica povestirea Hanul Ancuței, aparținând perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un volum de 9 povestiri, o imbinatie ideala a genului epic și liric.În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topârceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începând cu luna ianuarie , revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicând opere afiliate curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai târziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales președinte al Uniunii scriitorilor. Câțiva ani mai târziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării.În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961.Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de Eminescu.

Opere

Romanele istorice:Soimii (1904), Neamul Soimarestilor (1915), Zodia cancerului sau vremea Duca-i Voda (1929), Creanga de aur (1933), Viata lui Stefan cel Mare (1934), Fratii Jderi : Ucenicia lui Ionut (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii Mariei sale (1942), Nicoara Potcoava (1952)
Romane sociale:Baltagul (1930), Strada Lapusneanu, Insemnarile lui Neculai Manea, Mitrea Cocor
Opere inchinate naturii:Imparatia apelor, Valea Frumoasei, Tara de dincolo de negura, Povestile de la Bradu, Stramb, Istorisiri de vanatoare
Povestiri:Bordeienii, Hanu-Ancutei (1929), Dureri inabusite, Apa marilor
Viata targurilor de provincie:Locul unde nu s-a intamplat nimic (1933), Barca linistii, Haia Sanis, Floare ofilita
Lucrari memorialiste:Anii de ucenicie, Cele mai vechi amintiri

Mihail Sadoveanu - Domnul Trandafir-Caracterizarea domnului Trandafir


Naratiunea „Domnu’ Trandafir”, scrisa de Mihail Sadoveanu, a fost prima oara publicata in anul 1905, in revista „Albina”, apoi urmand sa fie publicata din nou in anul 1907 in volumul scriitorului, „La noi in Viisoara”. Ajuns la maturitate, scriitorul se intoarce pe meleagurile natale si evoca cu nostalgie intamplarile copilariei, cand se juca cu dracii de varsta lui, si isi aminteste chipul dascalului sau, Mihai Busuioc, aici supranumit „Domnu’ Trandafir”. Opera are o scriere autobiografica, scrisa sub forma de scrisoare (epistola) adresata unui prieten, unde scriitorul povesteste despre primii ani de viata, petrecuti in targusorul Pascani. Dar, mai ales il aminteste pe personajul principal al operei, dascalul Mihai Busuioc, caruia ii inchina aceasta opera.Prin caracterizarea directa, realizata de autor si alte personaje, reies urmatoarele trasaturi fizice:„Era un om bine facut, putin chel in varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zambea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc. ”Caracterizarea directa prezinta de asemenea si trasaturile morale, asa cum reies din fragmente: „… invatatura cealalta, sufleteasca (…) ne-o da (…) nu pentru ca trebuia si pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de bunatate in el si pentru ca in acest suflet era ceva din curatenia unui apostol”, dascalul avand un suflet cald, plin de bunatate, a format mintile si sufletele copiilor si a fost pentru ei un model de bunatate sufleteasca.Ii invata din dragoste si devotament, fara a-i pasa de lume si de „viforul de nemultumiri” din jurul sau. Prin fragmentul: „Nu, Domnu nostru nu ne-a invatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari”, autorul arata ca dascalul era devotat meseriei sale, pe care o facea cu pasiune si pricepere, era corect si cinstit. Era un bun organizator, iar in acel coltisor de tara, el nefiind verificat de nimeni, putea sa faca ce dorea, dar el facea ceea ce considera ca era mai bine pentru scoala si pentru elevii sai. Iubea copiii, pentru care era un adevarat parinte: „Ii era drag sa ne invete si parca eram copiii lui.” Pe langa un bun dascal, domnul Trandafir era si gospodaros: „Era foarte gospodaros si-i placea sa faca fiecare lucru cu randuiala”, si vroia ca si elevii sai sa fie la fel. Intr-o zi, pe cand randuia un car cu fan, iar copiii erau in clasa cu monitorii, dascalul primeste o vizita neasteptata.Prin caracterizarea indirecta, prin analizarea faptelor, gandurilor, gesturilor, atitudinilor, vorbirii, framantarilor sufletesti, mediul de viata, ce apar in naratiune, descriere si dialog deducem urmatoarele fapte:Domnul Trandafir ii invata pe copii sa-si respecte si sa isi iubeasca neamul si tara, la fel cum iubea si el, ii invata sa creada in trecutul si vrednicia poporului roman, i-a invatat lucruri de care nu-si mai aduc aminte, dar care au incoltit mai tarziu, ca niste seminte bune. Le dadea invatatura sufleteasca: „Cand ne invata cum sa spunem poeziile eroice, vorbea tare si inalta in sus bratul drept.” Dascalul a reusit sa le starneasca interesul copiilor pentru invatatura si citit, muzica si pentru adevaratele valori, mai tarziu ei ajungand sa iubeasca aceste lucruri: „Cand trebuia cateodata, sambata dupa-amiaza, sa ne ceteasca din povestile lui Creanga, ne privea intai bland, cu un zambet linistit, tinand cartea la piept, in dreptul inimii – si in banci se facea o tacere adanca”. Datorita bunatatii lui si iubirii pe care o purtau pentru el, „… baietii invatau dupa puterile lor” si de teama de a nu-l dezamagi pe prea-iubitul lor dascal. Era autoritar, stia cand sa-i laude: „Brava baieti”, dar stia si cand sa-i dojeneasca: „Mai domnule !”, aceasta fiind cea mai mare manie a sa, dar baietii cand o auzeau, le venea sa intre cu capul in pamant de rusine. Dascalul este politicos, respectuos si ospitalier cu strainii veniti si da dovada de bunele maniere, lasand deoparte munca, si ocupandu-se de ei, nestiind cine erau acei oameni: „Ma rog, ce doriti dumneavoastra?” , „Ma rog, domnule, daca esti bun si nu te superi … cu cine am onoarea ?” , „Marie ! ia vezi ceva de racoreala ! (…) ia sedeti, va rog, colea, la umbra, in cerdac …”. Curios, ca cine sunt acei musafiri, el il intreaba pe unul din ei, ca cine sunt, iar acesta i-a zis ca acela era domnul ministru si ca el este inspectorul cutare, la acestea zise, dascalul da dovada de haz si de simtul umorului, raspunzandu-i, mirat ca cineva ar veni sa-l verifice in acel coltisor al tarii: „Asta e prea-prea, si Domnul incepe a rade cu hohot, (…) dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru ? Ce are sa caute ministrul aici, in saracia noastra ?” . Inainte de afla cine erau, Domnu’ Trandafir este rugat sa tina o lectie. Dascalul tine o lectie normala, copiii dand dovada ca, datorita domnului Trandafir, au acumulat o cunostinta generala bogata, iar domnul Busuioc da dovada de maiestrie de dascal.La sfarsitul orei, strainii isi dezvaluiesc identitatea, il felicita pe dascal si sunt mirati ca in acel colt de tara, pot fi elevi asa buni si sunt convinsi ca scoala a meritat sa fie infaptuita.Intre dascal si copii s-a format o legatura sufleteasca, acesta devenind parintele si confidentul copiilor, iar copiii au ajuns sa tina mai mult la el decat la oricine. Intr-un timp s-a zvonit ca are sa-l mute pe domnul Trandafir, in alta comuna peste Siret, atunci baietii s-au strans intr-o seara la scoala, unii plangeau, altii se sfatuiau, si intr-un tarziu, s-au hotarat sa mearga cu el, fiind dispusi sa renunte la familiile lor pentru el, dar nu, el nu s-a dus nicaieri, a ramas acolo, pe pamantul unde a muncit si a fost inmormantat. El dovedeste dragostea fata de copii, prin faptul ca a nu a plecat si a ramas impreuna cu ei, in acea odaie, unde le „era cald vara si frig iarna”. Le era baietilor ca si un adevarat parinte, imparte perele din curtea scolii, impreuna cu ״fiii sai״.Sadoveanu, scrie aceasta opera din recunostinta, respect, admiratie, dragoste pentru parintele sau, Mihai Busuioc, idolul lui in viata. Va fi mereu o amintire placuta in sufletul elevilor sai, iar Mihail Sadoveanu ii va fi vesnic recunoscator, fiindca l-a invatat gramatica, punctuatia si invatatura sufleteasca, ce au alcatuit baza meseriei sale. Domnul Trandafir poate fi comparat cu dascalul scriitorului Ion Creanga, ale carui povesti au fost un dar nepretuit pentru baieti, badita Vasile, la fel si el un model de bunatate. Barbu Stefanescu Delavrancea, Alexandru Vlahuta si Ion Luca Caragiale, au scris si ei despre dascalii sai din copilarie: domnul Vucea, domnul Udrea sau Marius Chicos Rostogan, dar acestia erau rai.Titlul operei – este alcatuit din doua substantive. Substantivul „Domnu’ ” este scris cu majuscula pentru ca elevii il admirau si il respectau. Apostroful indica o adresare familiara, apropiata, deoarece era intr-adevar apropiat copiilor. Substantivul propriu „Trandafir”indica frumusetea sufleteasca (spirituala) si delicatetea invatatorului, dar si micii ghimpi ai sai: ״Mai domnule !

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunata

“Dumbrava minunata” este descrierea peripetiilor prin care trece o fetita, Lizuca, si catelul ei Patrocle pe parcursul drumului pe care il strabat de la casa fetitei pana la casa bunicilor fetitei.Dupa moartea mamei Lizucai , tatal acesteia s-a recasatorit cu o doamna care nu o iubea deloc pe fetita.Lizuca fusese crescuta de bunicii ei din partea mamei,insa dupa casatorie tatal sau a luat-o acasa si nu i-a mai dat voie sa-si vada bunicii, deoarece mama vitrega spunea ca a fost porost crescuta de bunici si nu a primit o educatie corespunzatoare cu pozitia lor sociala.In urma unei corectii aplicata de catre o servitoare, intamplare nicidecum izolata, Lizuca hotaraste sa plece spre casa bunicilor, impreuna cu Patrocle.In drumul ei, fictiunea se imbina cu realitatea, Lizuca intalnind tot felul de animale si plante din domeniul fantasticului.Cum se incheie aventura fetitei aflati citind cu incredere cartea ce a pasionat o intreaga generatie de copii, o carte ce nu se “demodeaza” niciodata.

Baltagul de Mihail SADOVEANU

Stapane, stapane, Mai cheama s-un cane Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus randuiala si semn fiecarui neam. Pe tigan l-a invatat sa cante cu cetera si neamtului i-a dat surubul. Dintre jidovi, a chemat pe Moise si i-a poruncit: Tu sa scrii o lege; si cand va veni vremea, sa pui pe farisei sa rastigneasca pe fiul meu cel prea iubit Isus; si dupa aceea sa indurati mult nacaz si prigonire; iar pentru aceasta eu am sa las sa curga spre voi banii ca apele. A chemat pe ungur cu degetul si i-a ales, din cate avea pe langa sine, jucarii: Iaca, dumitale iti dau boftori si pinteni si rasina sa-ti faci sfarcuri la mustati; sa fii fudul si sa-ti placa petrecerile cu sotii. S-a infatisat si turcul: Tu sa fii prost; dar sa ai putere asupra altora, cu sabia. Sarbului i-a pus in mana sapa. Pe rus l-a invrednicit sa fie cel mai betiv dintre toti si sa se dovedeasca bun cersetor si cantaret la iarmaroace. A poftit pe boieri si domni la ciubuc si cafea: Mariilor voastre vi-i dat sa traiti in dezmierdare, rautate si ticalosie; pentru care sa faceti bine sa puneti a mi se zidi biserici si manastiri. La urma au venit si muntenii s-au ingenuncheat la scaunul imparatiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu mila:
— Dar voi, nacajitilor, de ce ati intarziat?
—Am intarziat, Prea slavite, caci suntem cu oile si cu asinii. Umblam domol; suim poteci oable si coboram prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sunt la locuri stramte intre stanci de piatra. Asupra noastra fulgera, trasneste si bat puhoaiele. Am dori stapaniri largi, campuri cu holde si ape line.
— Apoi ati venit cei din urma, zice Domnul cu parere de rau. Dragi imi sunteti, dar n-am ce va face. Ramaneti cu ce aveti. Nu va mai pot da intr-adaos decat o inima usoara ca sa va bucurati cu al vostru. Sa va para toate bune; sa vie la voi cel cu cetera; si cel cu bautura; si s-aveti muieri frumoase si iubite. Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumatrii si nunti, la care in vremea iernii era nelipsit. Zice el c-ar fi invatat-o de la un baci batran, care fusese jidov in tinereta, si binevoise Dumnezeu a-l face sa cunoasca credinta cea adevarata. Acel baci stia si altele si cunostea si slova, lucru de mare mirare intre ciobani. De la el Lipan deprinsese si unele vorbe adanci pe care le spunea cu inteles la vreme potrivita.
— Nimene nu poate sari peste umbra lui.
— Ce vrai sa spui cu asta? il intreba nevasta-sa Vitoria, privindu-l piezis.
— Spun si eu o vorba celor care au urechi de auzit. Nevasta intelegea ceva dar era banuitoare ca orice femeie si deprinsa sa rasara la orice intepatura.
— A fi cum spui, badica; dar cel ce spune multe stie putine.
— Asta pentru cine-i? se rasucea Lipan.
— Asta-i pentru intelepti si carturari.
— Asa? si ma rog, cine-i intelept si carturar?
— Cine sa fie? intreaba-ma si nu ti-oi putea spune.
— Mai femeie, tu iar cauti pe dracu !

— Ce sa-l caut, ca-i de fata!
Si de poveste si de asemenea vorbe iuti, Vitoria, nevasta lui Nechifor Lipan, isi aducea aminte stand singura pe prispa, in lumina de toamna si torcand. Ochii ei caprii, in care parca se rasfrangea lumina castanie a parului, erau dusi departe. Fusul se invartea harnic, dar singur. Satul risipit pe rapi sub padurea de brad, casutele sindrilite intre garduri de razlogi, paraul Tarcaului care fulgera devale intre stanci erau cazute intr-o negura de noapte. Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute. Nechifor Lipan plecase de-acasa dupa niste oi, la Dorna, s-acu ziua Sfantului Andrei era aproape si el inca nu se intorsese. In singuratatea ei, femeia cerca sa patrunda pana la el. Nu-putea sa-i vada chipul; dar ii auzise glasul, intocmai asa spunea el povestea; femeia ii adaogase numai putine cuvinte despre campuri, holde si ape line. Aceste vorbe erau ale ei, izvorate dintr-o dorinta, si, repetandu-le in gand, ochii i se aburira ca de lacrimi. Viata muntenilor e grea; mai ales viata femeilor. Uneori stau vaduve inainte de vreme, ca dansa. Munteanului i-i dat sa-si castige painea cea de toate zilele cu toporul ori cu cata. Cei cu toporul dau jos brazii din padure si-i duc la apa Bistritei; dupa aceea ii fac plute pe care le mana pana la Galati, la marginea lumii. Cei mai vrednici intemeiaza stani in munte. Acolo stau cu Dumnezeu si cu singuratatile, pana ce se imputineaza ziua. Asupra iernii coboara la locuri largi si-si pun turmele la iernat in balti. Acolo-i mai usoara viata, s-acolo ar fi dorit ea sa traiasca, numai nu se poate din pricina ca vara-i prea cald s-afara de asta, munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul. Nechifor Lipan s-a aratat totdeauna foarte priceput in mestesugul oieritului. Stanile i-au fost bine randuite si ciobanii ascultatori. Bacii nu stiau numai istorisiri, ci cunosteau taina laptelui acru s-a branzei de burduf, ii veneau scrisori si cereri de departe, din niste targuri cu nume ciudate. Ca sa i le dezlege, Lipan se ducea la parintele Danila, dupa aceea trecea pe la crasma sa beie un pahar cu alti munteni ca si dansul, vrednici tovarasi in treburi de acestea. Cum se simtea pe Tarcau in sus ca lui Nechifor i-a cazut veste cu parale, rasareau la crasma lui domnu Iordan si lautarii, parca i-ar fi adus hoitul. Omul se intorcea tarziu acasa, insa cu chef. Femeia gasea de cuviinta sa se arate suparata.
— Iar se otarasc in tine cei sapte draci!
ii zicea razand Nechifor si-si mangaia mustata groasa. La mustata aceea neagra si la ochii aceia cu sprancene aplecate si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa, Vitoria se uita ascutit si cu indarjire, caci era dragostea ei de douazeci si mai bine de ani. Asa-i fusese drag in tinereta Lipan, asa-i era drag s-acum, cand aveau copii mari cat dansii. Fiind ea asa de apriga si indarjita, Lipan socotea numaidecat ca a venit vremea sa-i scoata unii din demonii care o stapaneau. Pentru asta intrebuinta doua maiestrii putin deosebite una de alta. Cea intai se chema bataie, iar a doua o bataie ca aceea ori o mama de bataie. Muierea indura fara sa cracneasca puterea omului ei si ramanea neinduplecata, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan isi pleca fruntea si arata mare parere de rau si jale. Pe urma lumea li se parea prea buna si usoara, dupa randuiala lui Dumnezeu din povestea baciului care fusese jidov. Avere aveau cat le trebuia: poclazi in casa, piei de miel in pod; oi in munte. Aveau si parale stranse intr-un cofaiel cu cenusa. Fiindu-le lehamite de lapte, si carne de oi sfartecate de lup, aduceau de la campie legume. Tot de la campii largi cu soare mult aduceau faina de papusoi. Uneori se ducea Vitoria singura si o incarca in desagi pe cinci caluti. Pe cel din frunte calarea ea barbateste; ceilalti veneau in urma cu capetele plecate si cu fraiele legate de cozile celor dinainte. Din sapte prunci cu cat ii binecuvantase Dumnezeu, mai ramasesera doi. Cinci murisera de pojar ori de difterie; numele si imaginile li se uitasera si li se amestecasera cu florile, cu fluturii si mieii anilor. La cei ramasi, amandoi se uitau cu placere. Lipan dezmierda mai mult pe fata, care era mai mare si avea numele Minodora, asa cum auzise el de la o maica de la Agapia si-i placuse; iar pe flacauas il chema Gheorghita si maica-sa il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea. Gheorghita era numele care placuse Vitoriei, caci era numele cel adevarat si tainic al lui Nechifor Lipan. Acest nume i-l rostisera preotul si nanasii la sfantul botez, cand il luminasera cu aghiazma si cu mir intru credinta cea adevarata, insa intr-al patrulea an al vietii se bolnavise de hidropica si atata slabise incat au fost poftiti preoti de i-au facut sfintele masle. Atuncea, dupa masle, a venit si tiganca cea batrana a lui Lazar Cobzaru, si maica-sa i l-a vandut pe fereastra luand pret pentru el un banut de arama. Primindu-l de la mama lui, Cobzarita i-a suflat pe frunte descantand, si i-a schimbat numele, ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea. De-atuncea i-a ramas numele Nechifor; dar cand n-o auzea nimeni si erau singuri, Vitoria ii zicea, cu anumit glas, tot Gheorghita. Acel glas de dulceata il avea si feciorasul. Gheorghita coborase cu ciobanii, cu oile, cu asinii si dulaii la vale la iernat, intr-o balta a Jijiei, intr-un loc care se chema Cristesti, nu departe de targul Iasi. Acolo avea sa steie, dupa porunca lui Nechifor, pana ce-a veni el singur sa plateasca Stuhul perdelelor, fanul si simbriile. Trecuse vreme si Nechifor nu daduse semn nici acolo, ca sa se intoarca macar feciorul. Ii venise c-o saptamana in urma scrisoare pe care o dezlegase tot parintele Danila. Flacaul dadea raspuns ca asteapta pe tatal sau cu paralele, ca sa impace pe ciobani si pe stapanul Baltii. Iar oile sunt bine sanatoase, adaogea el, si noi, din mila lui Dumnezeu, asemenea; si vremea-i inca buna si ni-i dor de duca. Sarut mana, mama; sarut mana, tata. Asta era scrisoarea lui Gheorghita si Vitoria o stia pe de rost. Vra sa zica, Nechifor Lipan nu se aratase nici acolo. Care pricina putea sa-l intarzie? Mai stii!
Lumea asta-i mare si plina de rautati. A treia zi dupa scrisoarea lui Gheorghita postasul sunase iar din trambita in prund si Vitoria coborase la parau, ca sa mai primeasca un ravas. Acesta era un raspuns de la baciul Alexa, scris de baiat. Slova era a baiatului dar vorbele erau ale baciului Alexa. Precat am inteles, stapana, din epistolia pe care ai trimes-o lui Gheorghita, esti tot singura acasa; iar Nechifor Lipan stapanul nostru s-al oilor nici pe aici nu s-a aratat. Asa ca noi avand musai nevoie de paralele pentru simbrii si hrana dobitoacelor si a noastra, sa faci bine sa ne trimeti. Dai in targ la Piatra paralele la posta si acei de acolo scriu la posta la Iasi sa ne plateasca noua atatia si atatia bani si dupa aceea se intalnesc ei si se socotesc ce-au dat s-au luat, treaba lor. Asta-i buna randuiala si-mi place, nu-i nevoie sa faci drum calare pan-aici, nici lotrul nu te prada. Iar daca socoti altfel, scrie porunca feciorului sa vindem unele din oile cele batrane. Tot trebuie sa vie Nechifor Lipan stapanul, s-aduca oile pentru care stim c-a plecat la Dorna. Ce putea sa fie cu omul ei? Numai de la dansul nu primise scrisoare. In ajun se bucurase o clipa. Postasul o trambitase iar. Cu cartea postala in mana, Vitoria grabise la parintele Danila. Poate e ceva dinspre partile Dornei. Nu era dinspre partile Dornei. Era de-aproape, de la Piatra. Parintele Danila radea, saltandu-si burta. Ascultand, obrajii Vitoriei s-au imbujorat de rusine. Si pe asta acuma o stie pe de rost si-i vede ingerasii aripati si inca-,, nunati cu trandafiri. Cartea postala cu poze era adresata domnisoarei Minodora Lipan. Frunzulita de mohor, Te iubesc si te ador, Ghita C. Topor. Vra sa zica, feciorul dascalului Andrei, care face slujba militariei la Piatra, tot nu se astampara si tulbura mintile fetei. Vinovat e si el; vinovata e si maica-sa dascalita, careia are sa-i spuie ea cele de cuviinta; vinovata mai ales trebuie sa fie haitusca asta de fata care trage cu coada ochiului in toate partile. Cum s-a intors acasa, i-a batut din picior, a judecat-o s-a osandit-o cu vorbe amarate si ascutite:
— Asta-i grija ta acuma, fata, sa-mi faci asemenea rusine, sa ramanem de rasul satului? Acuma ai ajuns domnisoara?
— Asta nu-i nici o rusine, mamuca; acuma asa se spune.
— Apoi stiu eu; acuma va strambati una la alta si nu va mai place catrinta si camasa; si va ung la inima lautarii cand canta cate-un valt nemtesc, iti arat eu coc, valt si bluza, arda-te para focului sa te arda!
Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea n-am stiut de acestea
—si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu. Altfel iti leg o piatra de gat si te dau in Tarcau. Nu-s eu destul de nacajita c-am ramas singura asupra iernii si nu mai stiu nimica de tata-tau; acuma am ajuns sa aud pe popa cetind lucruri rusinoase. Dar evanghelia asta i-a voastra, nu-i a lui.
— Aceea-i scrisoarea mea? intreaba cu viclenie fata.
— Care scrisoare?
— Aceea pe care ai pus-o la oglinda.
— Iti arat eu tie scrisoare. Du-te si vezi de trage pana in sara in fusalai lana pe care ti-am pregatit-o. Si sa te mai prind ca dai gunoiul afara in fata soarelui, cum ai facut azi, ca-ti pun la gat doua pietre de cate cinci oca. N-ai mai invatat randuiala? Nu mai stii ce-i curat, ce-i sfant si ce-i bun de cand iti umbla gargauni prin cap si te cheama domnisoara? Astfel s-a framantat, fara sa i se aline gandurile si fara sa primeasca vreo veste de unde astepta, in noaptea asta, catra zori, a avut cel dintai semn, in vis, care a impins-o in inima s-a tulburat-o si mai mult. Se facea ca vede pe Nechifor Lipan calare, cu spatele intors catra ea, trecand spre asfintit o revarsare de ape.

Hanul Ancutei de Mihail SADOVEANU

 Intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei. Dar asta s-a intamplat intr-o departata vreme, demult, in anul cand au cazut de Sant Ilie ploi naprasnice si spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri, deasupra puhoaielor Moldovei. Iar niste paseri cum nu s-au mai pomenit s-au involburat pe furtuna, vaslind spre rasarit; si mos Leonte, cercetand in cartea lui de zodii si talmacind semnele lui Iraclie-imparat, a dovedit cum ca acele paseri cu penele ca bruma de razboi intre imparati si bielsug la vita de vie. Apoi, intr-adevar, imparatul-Alb si-a ridicat muscalii lui impotriva lumii pagane, si, ca sa se implineasca zodiile, a daruit Dumnezeu rod in podgoriile din tara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde sa puie mustul. S-au pornit din partile noastre carausii ca s-aduca vin spre munte, s-atuncea a fost la Hanul Ancutei vremea petrecerilor si a povestilor. Taberele de cara nu se mai istoveau. Lautarii cantau fara oprire. Cand cadeau unii, doborati de truda si de vin, se ridicau altii de prin cotloanele hanului. S-atatea oale au farmat bautorii, de s-au crucit doi ani muierile care se duceau la targ la Roman. Si, la focuri, oameni incercati si mesteri frigeau hartane de berbeci si de vitei, ori par-paleau clean si mreana din Moldova. Iar Ancuta cea tanara, tot ca ma-sa de sprancenata si de vicleana, umbla ca un spiridus incolo si-ncoace, rumana la obraji, cu catrinta-n brau si cu manicile suflecate: impartea vin si mancari, rasete si vorbe bune. Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate. Avea niste ziduri groase de ici pana colo, si niste porti ferecate cum n-am vazut de zilele mele. In cuprinsul lui se puteau oplosi oameni, vite si carute si nici habar n-aveau dinspre partea hotilor La vremea de care vorbesc, era insa pace in tara si intre oameni buna-voire. Portile stateau deschise ca la Domnie. Si prin ele, in zile line de toamna, puteai vedea valea Moldovei cat batea ochiul si paclele muntilor pe paduri de brad pana la Ceahlau si Halauca. Iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri, focurile luminau zidurile de piatra, gurile negre ale usilor si ferestrelor zabrelite. Contenea cate un rastimp viersul lautarilor, si porneau povestile Statea stalp acolo, in acele zile grase si vesele, un razas strain, care mie imi era drag foarte, inchina oala catra toate obrazele, asculta cu ochii dusi cantecele lautarilor si se lua la intrecere pana si cu mos Leonte la talcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta Era un om inalt, carunt, cu fata uscata si adanc brazdata, in jurul mustatii rusinate si la coada ochilor mititei, pielea era scrijelata in creturi marunte si nenumarate. Ochiul lui era aprig si neguros, obrazul cu mustata rusinata parea ca rade cu tristeta. Il chema Ionita comisul. Dumnealui Ionita comisul avea o punga destul de grea in chimir, sub straiele de siac sur. Si venise calare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, inainte de a manca tipsia cu jar. Numai pielea si ciolanele!
Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu saua nalta pe dansul, neclintit intr-un dos de parete, cu manunchiul de ogrinji sub bot «Eu aici is trecator cuvanta, cu oala in mana, dumnealui Ionita comisul; eu incalic si pornesc in lumea mea,.. Roibu meu ii totdeauna gata, cu saua pe el Cal ca mine n-are nimeni Incalic, imi plesnesc caciula pe-o ureche si ma duc, nici nu-mi pasa» De dus insa nu se ducea. Statea cu noi.
— Intr-adevar Ii raspunse intr-un rand mos Leonte; cal ca al dumitale nu se gaseste sa umbli noua ani, la toti imparatii pamantului!
Numai pielea lui cate parale face!
Cand ma gandesc, m-apuca groaza
— Sa stii dumneata, prietine Leonte!
striga razasul zbarlindu-si mustata rusinata. Asemenea cal uscat si tare nu stie de nevoie nici de .truda. La mancare se uita numai c-un ochi si nu se supara cand il las neadapat. si saua parca-i crescuta dintr-insul. Aista-i cal dintr-o vita aleasa. Se trage dintr-o iapa tot pintenoaga, cu care m-am fudulit eu in tineretele mele si la care s-a uitat cu mare uimire chiar maria-sa Voda Mihalache Sturza
— Cum s-a uitat cu uimire, cucoane Ionita? Era tot asa de slaba?
— Se-ntelege. Asta-i o poveste pe care as putea sa v-o spun, dacam-ascultati
— Cum sa n-ascultam, cucoane Ionita? mai ales o poveste din vremea lui Mihai Voda Sturza!

— Si mai ales din vremea tineretelor mele raspunse razasul, serios. Pe vremea, aceea, tot in acesta loc ne aflam, in preajma focurilor si a caralor cu must, cu alti oameni care acuma-s oale si ulcele; si-n jurul nostru umbla Ancuta cealalta, mama acesteia, care si ea s-a dus intr-o lume mai putin vesela, in vremea aceea stam eu nacajit foarte, intr-o zi, in usa hanului, cu oala in mana stanga si cu fraul iepei in dreapta Si Ancuta cealalta sedea ca si asta, tot in locul acela, rezemata de usorul usii, si asculta ce spuneam eu Ce voi fi spus atunci nu stiu, - au fost vorbe care au zburat ca si frunzele de toamna Comisul Ionita zambi fara veselie, in mustata-i rusinata si aspra, pe cand noi cei de fata, gospodari si carausi din tara-de-Sus, ne asezam in juru-i pe butuci si pe protapurile caralor, cu barbiile inaltate si cu ochii rotunzi. Ancuta cea tanara sta in prag, rezemata de usor; si-o batea soarele de toamna piezis, aurindu-i jumatate de obraz, in vale, aproape, sticlea Moldova printre zavoaie, si departe se prevedeau muntii, - talazuri de cremene sub paclele albastre. Calul cel slab al razasului, din coasta hanului, simtind tacere in preajma, necheza deodata subtire si ranji inspre noi ca un demon. Ancuta isi intoarse ochii sprancenati spre el, infricosata si uimita.
— Aha!
vorbi comisul; iaca asa rancheza si radea si iapa cea batrana Acu ea, cine stie, poate-i ochi ori dinte de lup, dar rasul ei tot traieste, si se sparie de el alta Ancuta. Cum va spuneam, domnii mei, eu stam aici in acest loc, gata de duca, cu picioru-n scara. Si iaca, numai ce aud pocnind harapnic si duruind trasura pe arcuri; si, cand imi inalt si-mi feresc capul, vad venind pe sleah o drosca cu patru cai bulzis Vine si se opreste la han, dupa randuiala. Si se coboara din ea boierul, ca sa vada ochii Ancutei, cum era datina. Cum s-a apropiat, eu i-am inchinat oala cu vin si i-am poftit sanatate. El s-a oprit in loc si s-a uitat zambind la mine si la iapa, si la oamenii care erau in preajma mea, Si-i-a placut inchinarea. Era un boier marunt la stat, cu barba rosa rotunjita, si purta la gat un lantug subtire de aur.
— Oameni buni, zice boierul acela; tare ma bucur ca vad chef si voie-buna in tara Moldovei
— Si noi ne bucuram, zic eu, ca auzim asemenea vorba. Asta plateste cat si vinul cel mai ales. Atunci boierul a zambit iar si m-a intrebat pe mine de unde sunt si unde ma duc.
— Cinstite boierule, am raspuns; eu, de neamul meu, sunt razas de la Draganesti, din tinutul Sucevei. Dar asezarile mele sunt nestatornice si dusmanii mei au colti lungi si ascutiti. Am o pricina, cinstite boierule, care nu se mai istoveste. Am mostenit-o de la parintele meu dascalul Iona si tare ma tem c-am s-o las si eu mostenire copiilor mei, daca m-a invrednici Dumnezeu sa-i am.
— Cum asa? a intrebat cu mirare boierul.
— Asa, precum spun. Caci pricina noastra de judecata a pornit, cinstite boierule, dinainte de Voda Calimah. Si-am avut infatisare si s-au dus la divanuri randuri de oameni, si s-au facut cercetari si hotamice, si s-au cerut marturii cu juramant, si-au murit unii din neamul nostru judecandu-se si s-au nascut altii tot pentru judecata, si iata, nici in zilele mele, nu s-a gasit inca dreptatea. Ba vrajmasul cu care ma lupt mi-a mai taiat cu plugul din ocina parinteasca doi stanjeni si cinci palme, langa prisaca Velii. S-atunci, ridicand noua plangere la ispravnicie, iarasi n-am gasit mila, caci potrivnicul meu, sa nu va fie dumneavoastra cu, suparare, e corb mare boieresc. Dac-am vazut si-am vazut, am mai coborat o data din coarda sacul cu hartoagele si cu pecetile cele vechi, le-am mai slovenit si le-am ales, si-am pus indreptarile pe care le socot nestirbite colea, langa chimir, si-am incalicat pe roaiba mea si de-acu nu ma opresc decat la Voda. Sa-mi faca el dreptate!

— Cum se poate? s-a mirat iar boierul, mangaindu-si barba si jucand intre degete lantugul cel de aur. Te duci la Voda?
— Ma duc!
S-apoi daca nici Voda nu mi-a face dreptate Boierul a pornit sa rada.
— Ei, si daca nu ti-a face dreptate nici Voda? Aici comisul Ionita isi cobori putin vocea, dar Ancuta cea tanara, cum facuse odinioara cealalta, impungand intr-o parte cu capul, intinse urechea si auzi ce trebuia sa se intample daca nici la Voda n-ar fi gasit razasul dreptate. Daca nici Voda nu i-a face dreptate, atunci sa pofteasca Maria Sa sa-i pupe iapa nu departe de coada!
Cand a rostit comisul vorba asta mare, fara inconjur, asa cum vorbesc oamenii la noi, in tara-de-Sus, Ancuta si-a strans buzele si s-a prefacut ca se uita cu luare-aminte in lungul sleahului.
— Cand am spus eu vorba asta, urma razasul, Ancuta cea de-atunci si a dus repede palma la gura si s-a facut ca se uita incolo, in lungul drumului. Iar boierul a prins sa rada. Pe urma s-a oprit, mangaindu-si barba si jucandu-se cu lantugul de aur.
— Si cand socotesti sa te infatisezi la Voda? a intrebat dumnealui. .
— Apoi, cinstite boierule, numai oala asta de vin s-o desert intru slava domniei tale, pe urma ma ridic in sa ca Alisandru Machidon si nu ma opresc decat la Iesi. Iar daca vrei si domnia ta sa gusti roada proaspata de Odobesti, atunci o aduce Ancuta must ros intr-o oala noua si noi prea mult ne-om bucura, cucoane, de cinstea care ne-o faci Boierul s-a intors zambind catra Ancuta cea de demult, care era ca si aceasta de sprancenata si de vicleana, s-a poftit o oala noua de lut cu must ros din tara-de-Jos. Eu, ca razas ce ma aflu, am cerut cu semetie sa platesc eu cinstea aceea si-am zvarlit patru parale in poala Ancutei Dupa aceea boierul s-a suit in drosca lui cu arcuri si s-a dus. Iar eu, incalicand precum am fagaduit, nu m-am oprit decat in targul Iesului, si-am tras la un han, langa biserica lui Lozonschi, peste drum de Curtea Domneasca. Si a doua zi catra amiaza, spalat si pieptanat, m-am infatisat cu inima batand la poarta Curtii. Acolo dorobantul mi-a pus spanga intre ochi. Si dupa ce-am spus ce durere am, a strigat spre odai, s-a venit dintr-acolo un ostean batran care m-a dus indata intr-o camaruta din launtrul curtii, unde rni-a iesit inainte un ofiter tinerel si subtire, imbracat numa-n fireturi si-n aur.
— Ce poftesti dumneata, omule?
— Iaca asa s-asa, - eu sunt comisul Ionita, razas de la . Draganesti, si-am venit la Voda, insetat dupa dreptate ca cerbul dupa apa de izvor.
— Prea bine, a raspuns ofiterul cel tanar. Voda iti poate asculta chiar acuma plangerea. Lasa ici palaria si intra pe usa asta mititica. Dincolo, in odaia cea mare, ai sa gasesti pe Voda s-ai sa-i spui lui ce te doare. Atuncea mi-a navalit sangele in ochi si mi s-au impainjenit vederile. Dar am strans din masele si mi-am tinut firea. Si deschizand ofiterul usa cea mititica, am intrat intr-o lumina mare, si, cum eram cu grumazul plecat, am zarit botforii de marochin ai lui Voda si-am cazut in genunchi. Si ma gandeam ca la domn nou si tanar trebuie sa gasesc eu mila pentru supararile mele.
— Maria ta, am strigat eu cu indrazneala, am venit sa-mi faci dreptate!
Voda mi-a raspuns:
—Scoala-te. Auzindu-i vocea, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, si-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am inteles ca trebuie sa inchid ochii si sa fiu infricosat. Mi-am plecat mai adanc fruntea, am intins mana, am apucat poala hainei si-am dus-o la buze.
— Scoala-te!
a zis iar Voda, - si arata-ti indreptarile. Cand m-am ridicat in picioare, am bagat de sama ca ochii boierului meu se increteau a ras ca si la han, cand primise oala cu must ros din manile suflecate ale Ancutei. Scot cu indrazneala hartiile din tasca de piele si i le intind, si incep a-i spune. Si-i spun eu despre toate valurile cate s-au bantuit, despre tot veninul cat l-am adunat in inima mea, si cat l-am mostenit de la mortii mei. Si cetind Voda hartiile si plecandu-si de aproape ochii pe pecetile de ceara, s-a inseninat si-a grait cam pe nas:
— Bine, razasule, am sa-ti fac dreptate. Are sa mearga cu tine un om al meu cu porunca tare, sa faca randuiala la Draganesti. Eu, cand am auzit, am dat iar in genunchi si Voda iar mi-a poruncit sa ma scol. Apoi, cu ochii subtiati a zambet, m-a batut pe umar:
— Ei, dar daca nu-ti faceam dreptate, cum ramanea?
— Da, mariana, raspund eu razand, cum sa ramaie? Eu vorba nu mi-o iau inapoi. Iapa-i peste drum!
Si-atata haz a facut Voda Mihai pentru raspunsul meu, ca m-a batut iar pe umar si si-a adus aminte si de oala cu vin ros pe care i-am platit-o patru parale - si razand, a poruncit sa vie slujbasul care sa mearga cu mine; si subt ochii lui, pe loc, s-a scris porunca tare, - si cand am incalicat de la han de langa Lozonschi si-am purces inapoi, el se uita zambind de la fereastra deschisa si-si mangaia barba Iaca de ce trebuie sa va uitati ca la un lucru rar la calul meu cel roib, pintenog de trei picioare: pentru ca aista-i mostenire din iapa lui Voda si cand rancheaza el si rade, parca ar avea o amintire din alt veac si din acele zile ale tineretii mele. Dupa asta puteti cunoaste ce fel de om sunt eu!


luni, 12 septembrie 2011

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric romanesc. Este un mare povestitor, alaturi de Jon Neculce (perioada veche) si de Jon Creanga (perioada marilor clasici).Mihail Sadoveanu a lasat o opera monumentala concretizata in peste 100 de volume.

Mihai Sadoveanu la Falticeni

Sara pe deal


Dumbrava Minunata

Baltagul

Tabel cronologic

  • 1880   -5 noiembrie.Se naste la Pascani Mihail Sadoveanu, din parintii Alexandru,                       fecior de tarani din partile Gorjului,si Profira, nascuta Ursachi, din neamul                     unor razesi din Moldova.
  • 1888   -Sadoveanu este elevul invatatorului Busuioc, evocat mai apoi cu duiosie si                         afectiune in schita Domnu Trandafir. 
  • 1892   -Isi continua studiile la gimnaziul ''Alecu Donici'' din Falticeni,apoi la Liceul                         National din Iasi, aflat in cladirea vechii Academii Mihailene.    
  • 1898   -Dupa cateva incercari umoristice semnate Mihai din Pascani, publica proze                   scurte in revista Viata noua.
  • 1899   -Sub pseudonimul M.S.Cobuz ii apar in Pagini literare, poezii si povestiri,                       alaturi de Jean Bart, D.Anghel, St.Bassarabeanu, Sofia Nadejde, Artur                         Gorovei, iar putin mai tarziu, de Caragiale, Delavrancea, Cosbuc, St.O.Iosif.
  • 1900   -Termina Liceul National.In aceeasi toamna devine student al Facultatii de Drept din Bucuresti,                   impreuna cu N.N.Beldiceanu si N.Dunareanu, cu care isi petrecuse vacanta de vara.
  • 1901   -Publica versuri si povestiri din Revista moderna.Tot aici, apar din cand in cand si versuri                          semnate de proaspata sa sotie, Ecaterina.
  • 1902   -Isi satisface stagiul militar. Mai tarziu, ca rod al acestei perioade ca scrie cartea Amintirile                        caprarului Gheorghita (1903). Isi continua activitatea publicistica. In Pagini alese(fosta                      Revista moderna) publica in foileton, romanul Fratii Potcoava. 
  • 1903   -Incepe o colaborare permanenta la Samanatorul, prilej cu care ii cunoaste pe Ion Scurtu si                      Ilarie Chendi. Se muta din Falticeni la Bucuresti, stabilindu-se pe strada Toamnei.
  • 1904   -Adutura care publica primele volume ale lui Sadoveanu este ''Minerva''. Aparand in serie,                          Povestiri, Soimii si Dureri inabusite se epuizeaza rapid, dovedind un succes de librarie                        neasteptat. 
  • 1905   -Zugravind oamenii si locurile copilariei, Pascanii cu atmosfera lor patriarhala, iese de sub tipar                    romanul Floare ofilita. El va starni ecouri negative (H. Sanielevici) si pozitive si de aparare a                  literaturii sadoveniene (G. Ibraileanu). Scriitorul de muta din nou la Falticeni.
  • 1906   -Colaborarea la Viata romaneasca deschizand un capitol nou si trainic in amicitia sa cu G.                          Ibraileanu.
  • 1907   -Anul rascoalelor taranesti ii inspira lui Sadoveanu povestirea Mergand spre Harlau. Impreuna                  cu Artur Gorovei scoate o publicatie speciala pentru instruirea taranilor, intitulata Ravasul                      poporului. 
  • 1910   - Este numit director al Teatrului National din Iasi. In aceasta calitate restructureaza repertoriul                    cu opere ale dramaturgiei nationale clasice. (Alecsandri, Hasdeu) si ale dramaturgiei universale                (Tolstoi).
  • 1915   -Apare romanul istoric Neamul Soimarestilor, despre care G. Toparceanu scria 1916: ''Dupa                   ce ai inchis aceasta carte, ramai cu sufletul plin de viziunea si larma acelor vremi tulburi''. 
  • 1919   -Alaturi de G. Toparceanu conduce publicatia saptamanala Insemnari literare, unde publica o                  seama de scriitori prestigiosi: Otilia Cazimir, Elena Farago, Hortensia Papadat-Bengescu, Jean                Bart, N.N.Beldiceanu, B.Fundoianu, Ion Pillat.
  • 1923   -In discursul de receptiela Academia Romana rosteste un elogiu Poeziei populare: ''...poporul                    este parintele meu literar, ca trecutul pulseaza in mine ca un sange al celor disparuti: ca ma simt                ca un stejar , cu mii de radacini infipte in pamantul neamului meu...''
  • 1925   -Apare romanul Venea o moara pe Siret.  
  • 1926   -Tara de dincolo de negura ii prilejuieste lui Ibraileanu cuvinte de lauda in Viata romaneasca,                  socotind volumul printre primele cinci din cele mai valoroase carti ale lui Sadoveanu.
  • 1928   -Vad lumina tiparului Hanu-Ancutei si Zodia Cancerului sau Vreamea Ducai-Voda.
  • 1930   -Apare romanul Baltagul, pe care G. Calinescu  il considera ''o Miorita in dimensiuni mari''.
  • 1933   - Condenseaza intr-o imagine simbol atmosfera provinciala a targurilor de odinioara: Locul                        unde nu s-a intamplat nimic. 
  • 1935   -Apare primul volum al romanului Fratii Jderi (Ucenicia lui Ionut).
  • 1936   -Se intoarce la Bucuresti parasind Iasul. Director la ziarele Adevarul si Dimineata. Foarte                        prolific, autorul publica al doilea volum al romanului Fratii Jderi (Izvorul Alb). 
  • 1938   -Univesitatea din Iasi ii acorda titlul de doctor honoris causa, spulberand josnicele calomnii pe                  care o anume partea a presei le proferase in 1937, la adresa scriitorului.
  • 1942   -Apare volumul al treilea al romanului Fratii Jderi (Oamenii Mariei-Sale)
  • 1943   -Povestile de la Bradu-Stramb. In reviste sunt publicate fragmente din Anii de ucenicie.
  • 1944   -Prozatorul se refugiaza cu familia la Pucioasa, deoarece in urma bombardamentelor, casa ii este                grozav afectata. In septembrie ii moare feciorul cel mai mic - Paul Mihu Sadoveanu - in luptele                pentru eliberarea orasului Turda.
  • 1946   -Este ales presedinte al Parlamentului.
  • 1948   -Vicepresedintele al comitetului ce va gira conducerea Academiei.
  • 1949   -Este ales in martie, presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. In aprilie, conduce delegatia                      romana la Congresul Mondial al Pacii de la Paris. Publica romanul Mitrea Cocor.
  • 1950   -Este sarbatorit in presa si omagiat la Academie, cu prilejul celei de a 70-a aniversare.
  • 1952   -Nicoara Potcoava, roman distins cu Premiul de Stat clasa I.
  • 1954   -Aventura in lunca Dunarii. Evocari. Apare primul volum din seria Opere (I-XXII), publicata                ''sub supravegherea autorului'', cu note de Profira Sadoveanu.
  • 1955   -Conferentiaza la Academie Despre limba literara si despre Limba povestirilor istorice. I se                  inchina volumul Omagiu lui Mihail Sadoveanu. 75 de ani (aparut in 1956).
  • 1956   -Este reales presedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor.
  • 1957   -In ianuarie se imbolnaveste grav.
  • 1958   -Starea sanatatii de amelioareaza. Se trateaza la Zurich si pe malul lacului Maggiore. Isi reia                        scrisul.  
  • 1960   -Este sarbatorit la Academie cu prilejul celei de a 80-a aniversare. Revistele literare din tara ii                    inchina numere speciale. 
  • 1961   -Se stinge la Bucuresti, in 19 octombrie, ''stand linistit la masa de lucru si vrand sa scrie ceva...''                  Este inhumat la Cimitirul Bellu, alaturi de Mihai Eminescu. 

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor,nuvelist,povestitor,romancier,academician si om politic roman.Este considerat ca fiind unul dintre cei mai importanti prozatori romani din prima jumatate a secolului XX.